Peste 60.000 de cazuri de violență domestică au fost înregistrate în acest an în România. Sunt victime ale violenței domestice care au decis să nu mai tacă. Unele dintre ele mărturisesc că au rămas lângă partenerii agresivi de dragul copiilor. Pe de altă parte, o tânără de 23 de ani povestește la Digi24 cum a crescut într-o casă cu un tată violent și le transmite mamelor aflate într-o relație abuzivă să nu suporte agresiunile. Sunt informații care vă pot afecta emoțional. Victimele violenței domestice pot cere ajutor la linia gratuită 0800 500 333. Fiica unui bărbat abuziv: „Cred că e important să ajutăm și alte victime să aibă curajul să vorbească. Tatăl meu lucra în străinătate și, cu eram foarte mică, treceam destul de repede peste situație și plângeam după el că pleacă, că o să îmi fie dor de el. Dar cu timpul, când am mai crescut, mi-am dat seama că situația e destul de gravă, că nu se schimbă, că eu și mama mea suntem abuzate constant, atât fizic, cât și psihic, că nu eram ok niciuna. Și am ajuns să plâng că nu mai pleacă, că nu mai pleacă din țară, că nu mai pleacă în străinătate. Făcea scandal, arunca cu mâncarea, se punea la masă și, dintr-o dată, zburau farfurii. Îmi amintesc că, la un moment dat, când eram mai mică, mama mea lucra la un magazin și a ajuns acasă, a sunat-o colegă de-a ei să i-o dea la telefon, să vorbească cu agentul căruia trebuia să îi dea comanda pentru marfă. Ea a dat comanda și după ce a închis, tatăl meu a bătut-o foarte rău, pe motiv că o sună amantul ei. Tot discutam cu ea, să plecăm, că nu ne face bine, doar că mama a intrat într-un cerc din ăsta vicios, în care era obișnuită. Noi am mai depus plângere, în trecut, la poliție, doar că le-a retras de fiecare dată. Chiar acum trei ani, cred, am avut din nou ordin de protecție, urma să aibă procesul în care divorțau și am mers la judecătorie. Am mers singură, nici nu am vrut să meargă vreun prieten cu mine, am zis că imediat merg acolo, divorțează și mă întorc. Ordinul de protecție urma să îl primesc doar în urma plângerii ei, și înainte să intrăm în sala de judecată s-a răzgândit, a spus că ea mai vrea să îi dea o șansă. Și țin minte și acum că se rugau și procuroarea de ea, și avocata, să nu facă asta, pentru că dacă ea își retrage plângerea rămân și eu fără ordin de protecție, că doar ea a început procesul și nu a vrut, nici măcar ca să am eu ordinul de protecție. Am intrat în sală, am mers în fața judecătorului, judecătorul era deja pus la curent cu situația, a întrebat-o încă o dată dacă e sigură că vrea să renunțe, a zis că da și a plecat cu tatăl meu de mână. Am avut noroc atunci cu o procuroare foarte de treabă și a continuat procesul doar cu mine și am reușit să îmi prelungesc ordinul de protecție, chiar dacă mama a renunțat la plângere. Am învinovățit-o mult timp și pe mama, am avut o perioadă în care nu am vorbit deloc cu ea, cred că în jur de un an de zile. Cred că odată și cu vârsta și prin faptul că merg la terapie, mă ajută foarte mult să am mai multă empatie față de ea și să mă pun în locul ei și să înțeleg că a avut o altă educație și că a crescut într-o familie exact ca și asta, pentru că și mama ei, adică bunica mea, a trăit aceeași experiență. Cred că ăsta este cel mai important mesaj pe care eu pot să îl transmit în momentul de față: mi-aș dori ca toate mamele, din România și din lume, să nu mai rămână în căsnicii, abuzate și în conflicte, pentru că eu, ca și copil, mi-aș fi dorit din toată inima să cresc mai bine fără un tată, decât într-o familie distrusă și cu scandaluri și cu certuri. Și e mult mai important să privim sănătatea mintală a copilului, decât să crească pe principiul ,,să aibă și mama și tată””.