Instituirea leului ca monedă națională în România

Pe 16 septembrie 1836, Alexandru Ghica a stabilit leul ca monedă oficială a Țării Românești, având un echivalent de 60 de parale. Deși acesta nu avea dreptul să emită monedă proprie, din cauza faptului că provincia se afla sub dominația Imperiului Otoman, circulația monedelor străine era o practică obișnuită în zonă.

După Unirea Principatelor Române, pe 22 aprilie 1867, a fost adoptată prima lege monetară care a consacrat oficial leul ca monedă națională, împărțindu-l în unități mai mici, denumite "bani". Astfel, un ban reprezenta o sută dintr-un leu.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a existat o tentativă de emitere a unor monede cunoscute sub denumirea de "români". I. H. Rădulescu le-a denumit "Romanati", inspirat de modelele monetare ale împăraților bizantini. Totuși, acest proiect nu a fost pus în aplicare, iar singurul rezultat a fost emiterea unei monede de 5 parale în 1860, care nu a avut circulație.